Ideea expediției din acest
an a fost să navigăm pe un râu, așa cum a început ciclul Vâsla Albă. De data
asta am ales Someșul, estimarea noastră fiind că pe de o parte e accesibil,
fiind totuși un râu de câmpie și pe de altă parte e mai simplu din punct de
vedere logistic, expediția terminându-se direct la Satu Mare, orașul natal al
lui Marian.
Ca în fiecare an am încercat
să aducem un mus iar anul ăsta urma să fie cu totul special pentru Marian,
fiind vorba de tatăl lui, Ionel. Din punct de vedere strict al marinăriei,
Ionel a făcut armata la Marină (2 ani și 3 luni) așa că titlul de mus se referă
în acest caz strict la expedițiile Vâsla Albă.
În perioada menționată Someșul
a avut un nivel ridicat așa încât, în urma consultării cu cei care ne-au
închiriat caiacele am hotărât să începem aventura de la Năsăud și nu de la Dej așa
cum planificasem inițial. Asta în ciuda faptului că ne aștepta o trecere peste
un baraj.
Din punct de vedere
logistic, am început să resimțim lipsa caiacelor proprii, în sensul că am luat
caiacele de la Târgu Mureș (http://www.whitewater.ro/), le-am dus la Năsăud
urmând, evident, returnarea lor tot la Târgu Mureș. Acest lucru ne-a complicat viața
dar nu prea am avut de ales.
În seara zile de 23 mai am
ajuns la Năsăud cu tot cu caiace și ne-am cazat în așteptarea aventurii de a
doua zi.
Plimbarea de seară a fost pe
malul Someșului în încercarea de a estima provocările ce urmau.
24 mai - Marți
Am dus caiacele la râu, am
pregătit caiacele și ne-am lansat pe rând.
Sabina, Ionel, Foghiş iar la
urmă – Marian. Primii trei au trecut fără probleme peste primul obstacol, un
prag.
Marian în schimb, s-a
răsturnat. Aici trebuie să subliniem lipsa de experiență pe un râu rapid,
Marian nu trebuia să ajungă să treacă pragul de-a latul. Odată răsturnat, a
urmat lupta cu apa. Marian era direct sub caiacul plin de apă, nici în ziua de
azi nu știe exact cum a ieșit de sub el. Apa avea o forță teribilă, caiacul
avea vreo 200 kg... Așa se poate omul îneca în apă până la genunchi.
Odată ieșit de sub caiac, a
încercat stabilizarea lui, respectiv punerea pe apă. Inițial a reuşit să urce
la loc deşi caiacul era plin de apă, sperând că poate îi ajunge pe ceilalţi din
urmă să primească ajutor. Un caiac plin însă nu se poate manevra aşa că a urmat
inevitabil a doua răsturnare. În lupta cu caiacul greu, în apă rapidă (şi rece)
şi-a dat seama că nu prea are sorţi de izbândă dacă ţine caiacul de-a latul
proptit într-un picior. O soluţie mai bună e să pună caiacul de-a lungul
curgerii apei, lucru care a uşurat considerabil manevrarea. A tras la mal, a
golit apa (un caiac atât de greu se goleşte numai prin răsturnare) şi apoi s-a
relansat.
Ceilalţi membri ai
echipajului aşteptau (deja îngrijoraţi) venirea lui Marian. Bănuiau doar că s-a
răsturnat, presupunere întărită şi de faptul că li s-a părut că au auzit un
fluierat (disperat?).
În fine, pornim din nou la
drum şi parcurgem în viteză cam 2 kilometri. Apa Someşului era foarte rapidă,
eram tot timpul în priză, trebuia să fim tot timpul în alertă.
Marian observă că musul
Ionel s-a răsturnat şi el, era în apă până la piept şi se lupta cu apele să
ajungă la caiac. A strigat că nu poate ajunge caiacul din urmă, moment în care
Marian a sărit afară din caiacul lui şi i-a spus să lase caiacul să alunece la
vale iar Ionel să vină la el. Foghiş a primit imediat sarcina să recupereze
caiacul care plutea în derivă, sarcină începlinită cu succes. Foghiş a reuşit
să oprească caiacul şi să-l aducă la mal în timp ce Marian şi Ionel ieşeau şi
ei. Aici a fost un moment de cumpănă. Ionel avea răni vizibile la picioare
(zgârieturi superficiale la nivelul tibiei) de la pietre. Deja doi membri s-au
răsturnat şi abia plecasem. Marian a pierdut aparatul foto şi pălăria (cea care
îl însoţise în expediţii începând din 2008). Era momentul să luăm o decizie. Am
hotărât că Someşul la Năsăud ne cam depăşeşte din punct de vedere al
experienţei şi că poate ar trebui să continuăm aventura de la Dej.
Aici a urmat o aşteptare de
vreo 3 ore în total, timp în care Marian a căutat un loc bun de acostare
accesibil cu maşina, deplasările de pe un mal pe altul ocolind distanţe mari.
Motivul pentru care nu a trecu Someşul prin apă a fost cheia de la maşină
aflată în buzunarul pantalonilor L.
Una peste alta, am urcat în
maşină şi am pornit spre Dej.
La Dej ne-a întâmpinat o
ploaie torenţială, am verificat vremea şi ne-am consultat cu 4-5 persoane care
au verificat prognoza meteo. Verdictul a fost clar: furtuni în următoarele 3
zile în zona unde urma să navigăm. Punând peste toate astea a doua accidentare
a lui Ionel (capul spart, în parcare, fără legătură cu Someşul), am decis că e
mai bine să ne întoarcem la Târgu Mureş să predăm caiacele.
Ne-am recunoscut înfrângerea
şi aşa s-a încheiat Vâsla Albă 2016.
Spre seară am predat
caiacele, am mâncat bine şi apoi ne-am dus la culcare.
Epilog
Expediția 2016 a fost fără
îndoială un eșec. Principala cauză a fost alegerea greșită a locului de start
care a avut consecințe răsturnări, întârzieri, accidentări și în final
abandonul. Vina este în totalitate a Căpitanului Marian, nimeni nu poate
contesta acest adevăr. Echipajul nu a avut experiența necesară abordării Someșului
şi nu avea ce căuta la Năsăud.
Sperăm că viitoarele expediții
vor fi mai bine organizate.
Iată că, pentru al patrulea
an consecutiv, grupul Vâsla Alba s-a reunit din nou. Nu a fost ceva de așteptat,
mai ales că unii membri ai echipajului au avut o tentativă - jalnică de altfel
- de a devia de la cursul natural al lucrurior, și au inițiat o acțiune,
separatistă în fond, de cartografiere a cursului râului Prut. Noroc cu
incompetența managerială a organizatorilor, altfel lucrurile se puteau sfârși
rău, undeva printr-un spital sătesc obscur, fiind bine știute pericolole care
îi pândesc pe inconștienții care se avântă spre granița cu Moldova, în acea "Terra
Incognita". Pumnul e greu acolo.
În fine, ne-am strâns 6
persoane, toți marinari cu multă experienţă: (sic!) marinarii Dîu, Călin,
Sabina și Marian, respectiv Musul Foghi (prin tradiţie echipajele au nevoie de
un mus aşa că el era cel mai potrivit) și, veghind cu ochi vigilenți la
bunăstarea echipajului, însuși amiralul Buz. Subsemantul, împreună cu Foghi și
Dîu, am purces spre Tulcea în data de 13 iunie, pe traseul clasic Severin,
Craiova, Pitești, București. Ajunși la Tulcea, am descălecat drept în mijlocul
unui festivalului local de film, unde am vizionat seara jumătate dintr-un film
documentar olandez despre munții Himalaya, înainte de a fi doborâți de somn.
Fiecare a căutat, in felul
său, să condimenteze puțin acest concediu. Noi, cei mai "grăbiți", am
început expediția din Deltă... printr-o plimbare la munte, mai exact printr-o
tură, e drept, destul de lejeră, prin munții Măcinului, pe culmea Pricopanului,
o culme secundară (dar singura neîmpădurita) de unde, de la amețitoarea înalțime
de... 380m, am putut admira frumoasele dealuri ale Dobrogei.
A fost o plimbare
lejeră, iar drumul de la Tulcea la Măcin, varianta nordică prin Isaccea, a fost
unul dintre cele mai frumoase parcurse cu mașina la noi în țară. Bineințeles,
trebuie sa menționam și aportul considerabil de vitamine adus de consumul
exagerat de dude. Soarele a bătut necruțător dar ne-a mai răcorit puțin vântul
de pe creasta pe care am vizitat, pe rând, vârfurile Caramalău, Vraju, Piatra
Râioasă, Sulucu Mic și Sulucu Mare.
A fost o zi de duminică reușită, completată
spre seară cu o masă consistentă și o plimbare până la Monumentul Eroilor - o
întreprindere destul de dificilă dacă ar fi să tinem cont de cantitatea de bere
consumată și de faptul că monumentul se află pe un deal.
Alții, mai ambițioși din
fire ("o tu ambiție, pierzătoarea celor necugetați..."), au căutat să
facă următorul pas din cariera marinărească, insistând să incercăm a parcurge -
pe mare - drumul de la Sfântu Gheorge la Sulina. Degeaba a încercat Buz -
într-o reiterare a mitului Cassandrei - să-i avertizeze asupra pericolelor
iminente (cel mai mare fiind cel al plictiselii eterne), căci atracția mării a
fost mai puternică, iar vocile copiilor strigau surd: vrem pe la Sfântu
Gheorghe. Eu vreau... Eu vreau...
Luni 15 Iunie
Deși ne-am mobilizat relativ
bine, în fine, atât de bine încât să nu ne simțim stresați în propriul nostru
concediu, am pornit pe apă doar în jurul orei 10:30, de la locul clasic de unde
am ridicat și caiacele.
Ar fi de menționat aici doar faptul că, pentru întâia
oara, autorul acestui jurnal a participat activ la procesul de achiziție a
permiselor pentru accesul in Deltă, ocazie cu care a fost nevoit să dea piept
cu birocrația instituției autorizate să emită aceste hârtii (numele încerc să-l
uit) și și-a amintit cu nostalgie, dar și frustrare, de cozile la ghișee de
acum 20 de ani. În fine, doresc pe această cale să-mi cer scuze marinarului
Marian pentru ocările la care l-am supus anii precedenți pentru aparenta
încetineală cu care si-a îndeplinit această sarcină. Scuze Marian...
Am pornit pe traseul obișnuit,
întâi pe Sulina, apoi canalul Mila 35, pe care l-am părăsit în dreptul Lacului
Lung. A urmat Lacul Meșter, o porțiune scurtă de altfel, respectiv Lacul Marcu,
o baltă relativ obscură, bine mascată, dar placută la vâslit. Apoi am urmat
gârla Șontea spre vest și am intrat în Lacul Furtuna prin nord, ocolind Lacul
Rădăcinos. Am părăsit Furtuna în jurul orei 18:30, urmând traseul marcat acum doi ani, prin canalele artificiale aflate
între acesta și canalul Sulina, cel mai notabil fiind canalul Furtuna.
Notabilă a fost trecerea
prin Lacul Rotund, nu prin frumusețea peisajului însă, care ne-a încântat pe
parcursul întregii ture, cât prin faptul că aici a avut loc primul conflict
(poate sintagma "discuție contradictorie" este mai potrivită) în
cadrul echipajului, părerile fiind împărțite; unii dorind să urmeze traseul de
acum doi ani, alții - mai experimentați, mai înțelepți, mai modești, precum
autorul acestor rânduri - insistând să se taie canalul drept spre sud, pentru a
ieși din zona mlăștinoasă cât mai urgent. În cele din urmă câstig de cauză au
avut prima categorie, s-a urmat traseul vechi, fără dificultăți evidente, poate
cu excepția ultimilor 20 de metri înainte de intrarea în canalul paralel cu
Sulina din dreptul localității Gorgova, unde lipsa apei ne-a obligat să ducem
caiacele în brațe prin mâl.
Legat de această ultimă porțiune
mai mlăștinoasă, se cuvine a face o analiză pertinentă asupra condițiilor din
Deltă în luna iunie. Cum era de așteptat, nivelul apei a fost mai scăzut decât
în mai, luna obișnuită a expediției. Cu toate acestea, în afară de o scurtă porțiune
spre sfârșitul zile, nu am întâmpinat nici o problema în a avansa, chiar și pe
cele mai înguste canale. În schimb, pe marile lacuri, algele erau deja la
suprafața apei. Lacul Lung era plin de alge, pe restul lacurilor le-am întâlnit
parțial. Nu au opus foarte multă rezistență la înaintare, dar ne-am cam
încurcat la padelat, fiind nevoți să le scuturăm des de pe padele. Vremea a
fost - cel puțin în prima zi - de partea noastră. Am avut soare toată ziua,
chiar foarte cald, dar la nivelul apei a fost plăcut.
În schimb, poate cea mai
neplăcută parte a expediției a fost numărul mare de țânțari. Fenomenul, de
altfel faimos în Deltă prin intensitatea lui, ne-a luat prin surprindere încă
din prima seară. Eram pregătiți, dar nu pentru așa ceva. După atacul inițial
din jurul orei 19:30, prin canalele lălâi din preajma Lacului Rotund, a urmat
asaltul criminal de pe digul de lângă Gorgova. Ne pregăteam masa în afara
cortului, când, în mai puțin de 5 minute, am fost asaltați de mii de țânțari.
În ochii, gură, urechi, pe tot corpul. Subsemnatul a intrat chiar în panică, acțiunile
cele mai banale, dar impetuos necesare, precum urinatul, ducând la necesitatea
luării unor decizii foare dificile. Ce e mai important: viteza sau precizia?
În fine, totul s-a terminat cu bine, clasic, la o supă caldă și o Trifănească de
Satu Mare. În prima zi se consemnează la catastif parcurgerea a 38 de
kilometri.
Marți 16 Iunie
Dezmembrăm tabăra în jurul
orei 09:00, apoi traversăm pe rând, întâi la pas cei 100 de metri până la
canalul Sulina, apoi canalul Sulina până la Gorgova. Aici facem o binemeritată
pauză (sic!), aruncăm deșeurile, ne reîmprospătăm rezerva de apă, bem o răcoritoare
iar Foghi își achiziționează la super-ofertă o pereche de șlapi noi, cea
originală fiind desperecheată în sălbăticia Deltei. Nu stim de ce, nu ne
interesează, singurul lucru relevant este că am lăsat gunoi în Deltă. Continuăm
spre sud, traverăm Lacul Gorgova, o mai veche cunoștință, unde ajungem la ora
10:30, apoi Lacul Potcoava și, după o scurtă incursiune pe Litcov, canalul
durerii noastre, ne avântăm în necunoscut, pe tărâm virgin, spre Lacul Isac.
Aici ne bucurăm de ultimele
ore de vreme bună. Pentru că nu suntem complet rupți de civilizație - deși unii
din noi și-ar dori acest lucru - știm din surse externe că s-a anunțat cod
galben de furtună pentru ziua de marți. Nu contează, ne spunem noi, cei ignoranți.
SĂ VINĂ! Cât de puternică poate să fie ploaia? Noi, cei încercați pe sute de
kilometri, botezați și răsbotezați în mizeria Mureșului, NU ne temem de
nimic. Admirăm tacit, puțin obosiți,
frumusețile Isacului, după care, la ora 13:30 îl părăsim și intrăm pe canalul
Perivolovca. De la ieșirea din partea sud-estică a Lacului, canalul șerpuiește
spre sud, până la brațul Sfântu Gheorghe. Traseul inițial a fost plănuit cu o
ocolire scurtă prin Lacul Gorgoșel, dar la fața locului nu am găsit intrarea, așa
că ne-am văzut nevoiți să renunțăm, la fel cum am renunțat și la canalul care
leagă Perivolovca de Lacul Erenciuc. Aici însă motivele au fost întemeiate,
aparent canalul fiind colmatat de ani de zile.
Canalul Perivolovca este
îndeajuns de lat ca să nu prezinte probleme la înaintare, și destul de variat cât
să ne mențină interesul aprins vreo 30 de minute, suficient până să se
pornească furtuna. La intrebările amiralului Buz, privitoare la șansele ca
dezmățul celest să ne ocolească, întrebări de altfel mai mult retorice, chiar și
pentru experiența sa limitată în privința prognozelor meteorologice,
răspunsurile s-au succes instantaneu din partea tuturor membrilor echipajului:
"Daaaa, vântul bate spre sud, o să treacă pe lângă noi...", "Nu
bate vântul, o să toarne langă, la Constanța", sau - preferata personală a
subsemnatului: "Vine drept spre noi, dar la cum toarnă, se stoarce tot
norul până ajunge aici...".
Și a început să toarne pe
Perivolovca. La apogeul furtunii, perdeaua de apă ne împiedica să vedem mai
departe de 15-20 de metri. A plouat vreo 3 ore, din care o oră de-a dreptul a
turnat cu găleata, vâslitul fiind considerabil îngreunat de încercările
repetate de a scutura apa de pe pelerina de ploaie. De 2-3 ori a trăznit atât
de aproape de noi, încât subsemnatul a avut emoții și trăiri speciale. Nici noi
nu ne-am lăsat mai prejos; la momentul maxim de inspirație instinctuală, ne-am
adăpostit sub un copac, locul cel mai sigur în cazul unui fulger. În fine, cum
nu ne-a fost dat să rămânem pe acolo, am continuat încet, la un moment dat
având chiar o tentativă de a acosta la "casa" unui stimabil pescar
local, care însă s-a lăsat păgubaș când ne-a numărat.
De bine, de rău, furtuna a
condimentat ziua, iar în cele din urmă am ajuns la brațul Sfântu Gheorghe, unde
am acostat la prima ieșire mai decentă, drept în mijlocul prietenilor nostri
dragi, pescarii. Am considerat că este cel mai întelept să poposim acolo peste
noapte, chiar dacă ceasul indica doar orele 17:00, iar unii dintre membri expediției prezentau simptome ale ADHD. A
continuat lupta - deja pierdută - cu țânțarii, o supă caldă, o poveste
pescărească de c***t, ca toate poveștile pescărești, apoi somn de voie. În ziua
a doua am parcurs 31 de kilometri, o normă liniștitoare în privința
perspectivelor pentru ultimele două zile.
Miercuri 17 Iunie
O zi fără istoric. Adunăm
tabăra devreme - stimulați și de vremea mohorâtă, cu cer înnorat, dar nu foarte
rece - și purcedem la drum în jurul orei 08:15. Destinația desemnată pe ziua de
astăzi este localitatea Sfântu Gheorghe, o țintă realizabilă prin prizma distanței.
De aici, urma a doua zi să înfruntăm stihiile dezlănțuite ale Mării Negre, pe
drumul spre Sulina, fie până la destinație, fie spre adâncurile întunecate și
reci.
Dar vremea este totuși
alături de noi, și până la sfârșitul expediției nu mai avem parte de ploaie.
Din felul în care echipajul trege sârguincios, amiralul Buz deduce că, UNII
membri, nu dăm nume, doresc sa ajungă încă de astăzi (miercuri) la Sulina. Ceea
ce nu constituie o problemă decât în contextul rigidității musculare de care
dau dovadă săracele palmele subsemnatului.
Cum era de așteptat, brațul
Sfântu Gheorghe este plictisitor de parcurs cu caiacul. Mai puțin larg decât
Chilia, mai interesant si variat decât acesta, însă plictisitor după 2-3 ore de
vâslit. Multe nu ar fi de povestit. Scurtăm și noi meandrele largi ale brațului
prin canalele artificiale, mai facem o poză, mai mancăm o alună și încet încet
ne apropiem de localitatea Sfantul Gheorghe.
La intrarea în portul Sfântu
Gheorghe suntem întâmpinați de poliția de frontieră, legitimați și informați,
indirect, despre pericolele pe care le prezintă padelatul pe mare. Mai exact,
ne este prezentată odiseea unui caiacist german care, cu câteva zile în urmă,
pornise pe mare pentru a se întâni cu prietena lui... la Istambul. (sic!)
Povestea, pitorească în felul ei, a fost însoțită, pentru argumentare, cu poze
făcute la plecarea din port. Aparent totul s-a terminat cu bine, iresponsabilul
fiind în cele din urmă salvat de paza de coastă, iar probabil pe termen lung
singurele sechele vor fi de ordin psihologic. A urmat o glumă bună, cum că
salvarea noastră ar fi imposibilă, pentru că nu mai are benzină pentru barcă;
ne-am luat rămas bun și am pornit spre port. Ar mai fi de menționat că polițistul
care ne-a legitimat ne-a trimis ulterior, prin sms, prognoza meteo pentru ziua
următoare, pe care cale tinem să-i mulțumim.
Ajungem cu bine la destinație,
legăm caiacele și purcedem spre a explora pitoreasca localitate Sf. Gheorge.
Am trecut cu bine peste
soarele dogorâtor, vegetația deasă cu miile de paianjeni, efortul fizic uneori
suprasolicitant, furtuna dezlănțuită sau pescari enervanți. Au fost unele mai
rele ca altele, dar am trecut cu bine. Însă cei 5 mici și două beri au încheiat
expediția instantaneu. Dacă până acolo se discuta despre aventura maritimă de a
doua zi sau despre planurile de viitor de a padela până la insula Șerpilor,
după cele două beri ne-am tăiat ca maioneza. Am purces până la mare, am tras o
baie scurtă și am sunat pentru o barcă
de transport spre Sulina. Gata.
Multe nu ar mai fi de spus,
plimbarea cu barca de la Sf. Gheorghe la Sulina a fost interesantă, poate mai
puțin pentru Dîu, care a stat la prora în bătaia vântului. Ar mai fi de amintit
vâsla smulsă de vânt direct spre Sabina (care stătea cu spatele) şi doar
norocul a făcut să nu iasă rău. Am trecut și prin Lacul Roșu, o trecere pe care
mi-aș fi dorit să o fac în caiac, dar nu a fost să fie. La Sulina ne-am cazat
la pensiunea Alga iar punctul final l-am pus, ca de obicei, printr-o cină
stropită cu bere la restaurantul Marea Neagră.
Epilog
Ziua de joi am petrecut-o
oarecum împreună. Vremea a fost potrivnică activităților obișnuite la mare:
plaja, respectiv baia. A fost destul de înnorat și a bătut o briză rece. Am mai
depanat niște povești, ne-am pus la curent unii cu prostiile altora, am mai
mâncat un graham bun, pe scurt, am facut nimic, exact ce ne-am plănuit să
facem. Acum, privind retrospectiv la cele trei zile petrecute în Sulina, un oraș
într-adevăr aparte, nu doar cu bunele, ci și cu relele sale, pot să spun că
mi-e dor de cafeaua și apusul de soare de pe faleză, de masa de la Marea Neagră
și de plimbările până la plajă.
La insistențele musului gurmand Foghi, care s-a
și ocupat de logistică, am acceptat să luăm parte la foarte bună - în opinia
subsemnatului - ciorbă lipovenească. Din păcate, nu am fost în stare să mâncăm
nici jumătate din porție, spre rușinea noastră. Joi a fost ultima zi petrecută
în formație completă, grupul Stan/Mureşan alegând să părăsească estul țării
vineri dimineața, cu catamaranul.
Restul am stat până
duminică, având și norocul să prindem totuși două zile bune de plajă,
condimentate cu acceași lipsă de chef acută și lene covârșitoare. A fost
odihnitor. Am explorat chiar și țărmul Mării Negre, de la Sulina spre Sf.
Gheorghe, cale de aproximativ 7-8 kilometri, plimbare care, deși s-a soldat cu
arsuri dureroase pe picioare, a fost una din cele frumoase experiente din
Deltă. Rămân cu regretul de a nu fi parcurs drumul până la Sf. Gheorge, fie pe
jos, pe plajă, fie cu bicicleta. (da, in Sulina se găsesc biciclete de
închiriat).
În rest, nimic notabil.
Repet, deși pitoresc în felul său, Sulina este un oraș pustiu.
Duminică dimineața ne
întoarcem cu nava Express la Tulcea, iar apoi, cu mașina, până la Timișoara, pe
o ploaie torențială până aproape la Pitești. Concluziile nu pot fi decât
subiective: niciun moment nu aș
putea spune că a fost o tură ratată. Delta a fost la fel de frumoasă ca
întotdeauna dar poate că unele decizii nu au fost tocmai potrivite. Iunie ne-a
surprins neplăcut doar prin prizma țânțarilor, nu și a temperaturii sau a
nivelului scăzut al apei. Vremea rea de marți mai mult a condimentat plimbarea,
decât să îi strice savoarea. Dar a fost și plictisitor, mai întâi miercuri,
apoi pe alocuri la Sulina.
Poate că ne-am așteptat noi
la prea multe, poate că ne-am prea întins. Eu aș spune că se cuvenea o pauză,
de unul sau doi ani, pentru a ne reîmprospăta cheful de padelat și pentru a simți
cu adevărat dorul de Delta. Cum spune vorba din popor: "Ce e prea mult
strică!". Pentru că, în fond și la urma urmei, Delta este pentru noi ca un
drog. Dar nu e nimic pierdut, a fost frumos, poate nu foarte spectaculos. Dorul
va reveni cu siguranță, și poate vom mai explora din nou - pe viitor -
tărâmurile necartografiate ale Deltei Dunării.
